Răspunsul la ambele întrebări este nu. Astronomul olandez Jan Oort a observat în 1950 că cometele de perioadă lungă (cele cu distanţe de orbită mai mare de 200 de ani) par că “pică” în sistemul nostru solar de la distanţe uriaşe şi  pe direcţii aleatorii.

El a postulat existenţa unui nor de comete care înconjoară Soarele, din care se reaprovizionează sistemul solar intern cu comete de scurtă durată. Acest nor s-a format acum 4,5 miliarde de ani, când proto-Uranus şi proto-Neptun au aruncat “resturi” din jurul lor într-un fel de praştie gravitaţională. ”Resturile” mai îndepărtate de planete au scăpat aruncării şi mai târziu au format Centura Kuiper, acum recunoscută ca o sursă independentă de comete de scurtă durată.

Este nevoie de aproximativ un trilion de comete pentru ca deflecţiile gravitaţionale de stele să fie responsabile pentru timiterea cometelor observate. Din nefericire, cometele din Norul Oort sunt atât de îndepărtate (raza este de aproximativ 50.000 de unităţi astronomice), încât nu există speranţa de a detecta direct o cometă. De exemplu, nucleul cometei Halley, la 50.000 de unităţi astronomice ar apărea la magnitudinea 60, ceea ce este de 1 milion de ori mai vag decât cele mai vagi obiecte din câmpul vizual al telescopului Hubble Deep Field şi mult peste posibilităţile telescoapelor şi detectoarelor din viitorul apropiat.

Din acest motiv, nu există nici o observaţie directă a Norului Oort, şi nici nu vor fi, până nu trimitem un satelit acolo.

Pe de altă parte, nu ştim de unde provin cometele pe lungă durată, iar ipoteza lui Oort explică foarte bine distribuţia mărimilor orbitelor cometelor.

Deci, nu avem dovezi absolute, dar se prea poate ca Oort să fi avut dreptate şi norul său să fie real.