1.Bolta cerească şi constelaţiile

Încă de pe vremea vechilor greci, astronomii au numit cerul nocturn “sfera celestă”, pentru că, văzut de pe Pământ, el arată ca suprafaţa unei sfere văzută din interior (bolta cerească), cu stelele prinse de ea. Pentru stabilirea poziţiilor stelelor pe cer, ecuatorul şi polii tereştri sunt proiectaţi pe sferă pentru a forma un ecuator ceresc şi un pol nord şi sud ceresc.

Constelaţiile nu sunt altceva decât nişte creaţii ale oamenilor, pentru a se orienta mai uşor cu ajutorul bolţii cereşti. Multe din denumirile actuale sunt păstrate încă din antichitate, atunci când oamenii îşi imaginau pe cer diferiţi monştri, eroi sau animale mitologice.

Constelaţiile nu există în realitate.Ele  sunt rezultatul  efectului de perspectivă şi constau din stele situate în poziţii învecinate, dar la distanţe diferite de Pământ. De exemplu, stelele care formează constelaţia Ursa Mare se află la distanţe între aproximativ 65-200 ani-lumină, iar stelele Betelgeuse şi Mintaka din constelaţia Orion se află. una la 330, şi cealaltă la 2.300 ani-lumină.

Toate constelaţiile sunt alcătuite din stele ale galaxiei noastre. Dintre circa 150 de miliarde de stele ale Galaxiei, se pot observa pe cerul nocturn cu ochiul liber, în funcţie de latitudine,  între 3000 şi 6000 de stele.

Majoritatea constelaţiilor din emisfera nordică pe care le cunoaştem astăzi au fost denumite de vechii greci după personaje, creaturi sau figuri din mitologie. Constelaţiile din emisfera sudică au fost identificate şi denumite în secolele XVI-XVIII, mai ales de către olandezi, în timp ce navigatorii explorau coastele sudice. O parte sunt numite după instrumente ştiinţifice, cum ar fi Antlia (pompa de aer) şi Telescopium.

În ceea ce priveşte numele constelaţiei Ursa Mare, legenda spune că nimfa Callisto a fost transformată de Zeus într-o ursoaică şi plasată pe cer. Cele mai stralucitoare 7 stele ale constelaţiei Ursa Mare sunt numite fie Carul Mare, fie Căruţa, în funcţie de forma lor distinctă pe cerul nopţii.

În constelaţia Ursa Minor se află Steaua Polară (Polaris), steaua cea mai apropiată de Polul Nord ceresc. În timp ce alte stele se mişcă pe cerul nopţii, datorită rotaţiei Pământului, Polaris rămâne în aceaşi poziţie. Nu există o stea care să marcheze Polul Sud ceresc. Pentru orientarea în emisfera australă se utilizează constelaţia Crucea Sudului.

Cu toate că bolta cerească aparent se roteşte, poziţia relativă a stelelor (unele faţă de altele) rămâne practic neschimbată pe durata vieţii unui om, şi chiar şi mai mult. De aceea ele se mai numesc şi „stele fixe”. În realitate însă, şi stelele aşa-zise fixe îşi schimbă poziţia relativă – dar aceste schimbări devin observabile abia în decursul mileniilor. Prin urmare, forma constelaţiilor se modifică în intervale de mii şi zeci de mii de ani.

Deoarece numărul de constelaţii a variat în timp, introducând confuzii, Uniunea Astronomică Internaţională a decis în 1922 ca numărul constelaţiilor să fie 88.

 

Cum Pământul se roteşte de la vest la est, stelele şi constelaţiile par să se rotească pe cer în decursul unei nopţi, de la est la vest, în emisfera nordică (boreală). Porţiunea din sfera cerească care poate fi văzută de un observator depinde de poziţia Pământului pe orbită.

 

În funcţie de latitudine, există constelaţii vizibile tot timpul anului, numite constelaţii circumpolare (de exemplu, pentru un observator din România: Ursa Mică, Ursa Mare, Dragonul), constelaţii cu răsărit şi apus (Orion, Gemenii, Leul) – constelaţii vizibile doar în anumite anotimpuri sau la anumite latitudini, şi constelaţii invizibile pentru un loc dat. De exemplu Crucea Sudului este invizibilă pentru observatorii aflaţi la latitudinea de 45° nord.

Hydra este cea mai întinsă constelaţie, iar Crux (Crucea Sudului) este cea mai mică.

Doar câteva constelaţii sunt vizibile în ambele emisfere, de exemplu Orion (Centura lui Orion se află pe ecuatorul ceresc) şi Aquila (Vulturul).

Pegasus este vizibil răsturnat în emisfera nordică, toamna, iar primavara, în emisfera sudică, în poziţie normală.

 

Constelaţiile se clasifică după poziţia pe care o ocupă fiecare

în raport cu ecuatorul ceresc:

a)Constelaţii nordice (sau boreale): Ursa Mică, Ursa Mare,Cassiopea, Perseu, Andromeda, Păstorul, Taurul, Gemenii.

b)Constelaţii ecuatoriale: Fecioara, Orion, Câinele Mic, Ophiucus,Vulturul, Leul, Peştii, Sextanul, Hidra.

c)Constelaţii sudice (sau australe): Câinele Mare, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul,Microscopul,Telescopul,Coroana Australă,Crucea Sudului,Carena.                                                                                                                                                                                    Toate constelatiile care prin intinderea lor traverseaza ecuatorul ceresc,fiind asadar asezate mai mult sau mai putin de o parte si daltaaecuatoruluiceresc

 

O clasificare a constelaţiilor se face după poziţia pe care o ocupă fiecare constelaţie în raport cu zodiacul. Astfel, constelaţiile prin care trece Soarele în mişcarea lui anuală aparentă, se numesc “constelaţii zodiacale”. Cele 13 constelaţii zodiacale sunt intersectate de ecliptică.

2.Constelaţii zodiacale

Zodiacul este acea regiune a sferei cereşti care are forma unui brâu ce este situat de o parte şi de alta a Eclipticii. Ecliptica este cercul de pe sfera cerească pe care Soarele se mişcă, în mod aparent, într-un interval de un an (spunem se mişcă aparent, deoarece în realitate, Pământul se învârte în jurul Soarelui).

O clasificare a constelaţiilor se face şi după poziţia pe care o ocupă fiecare constelaţie în raport cu zodiacul.. Dacă vom observa într-un interval de un an mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească, vom constata că are în fundal succesiv anumite constelaţii. Astronomii antici au numit aceste constelaţii „constelaţii zodiacale”.

 

 

 

 

 

 

Cele 13 constelaţii zodiacale sunt intersectate de ecliptică.Luna şi planetele se deplasează deasemenea în dreptul acestor constelaţii, pentru că orbitele lor se află aproximativ în acelaşi plan cu orbita Pământului. În timp ce Soarele se deplasează pe bolta cerească aproximativ 1° pe zi, Luna face circa 12° / zi.

Constelaţii zodiacale sunt: Pisces, Aries, Taurus, Gemini, Cancer, Leo, Virgo, Libra, Scorpius, Sagittarius, Capricornus, Aquarius, Ophiucus. Toate au primit nume pe la anul 600 î. Hr, dar unele sunt mult mai vechi.

Nu putem vedea când Soarele se află în dreptul unei constelaţii, pentru că ziua nu putem vedea stelele. În schimb, dacă am fi pe Lună (unde nu există atmosferă), am vedea Soarele şi constelaţia zodiacală din acel moment.

Perioadele când Soarele se află în constelaţiile zodiacale:

Capricornus: 20 ianuarie -16 februarie

Aquarius: 16 februarie -11 martie

Pisces: 11 martie -18 aprilie

Aries: 18 aprilie -13 mai

Taurus: 13 mai -21 iunie

Gemini: 21 iunie -20 iulie

Cancer: 20 iulie -10 august

Leo: 10 august -16 septembrie

Virgo: 16 septembrie -30 octombrie

Libra: 30 octombrie -23 noiembrie

Scorpius: 23 noiembrie -29 noiembrie

Ophiuchus: 29 noiembrie -17 decembrie

Sagittarius: 17 decembrie -20 ianuarie

 

 3.Denumirile stelelor

 

Numele stelelor –nume proprii

Toate constelatiile care prin intinderea lor traverseaza ecuatorul ceresc,fiind asadar asezate mai mult sau mai putin de o parte si daltaaecuatoruluiceresc

Iniţial stelele au primit nume după poziţia în constelaţie. Filiera numelor: Mesopotamia, Grecia antică, Arabi, Egipt, Roma antică

Cel mai vechi nume de stea:

Regulus – micul rege (Mul Lugal – Basilikos) aprox 750 î.Hr

Urmează, tot cam pe atunci:

Sirius (Serios) -

Arcturus (Arktouros) – păzitorul Ursului

 

Câteva nume de stele:

Aldebaran (al-Dabaran) – cel ce urmează

Betelgeuse (Yad al-Jauza) – mâna uriaşului

Rigel (Rijl al-Jauza) – piciorul uriaşului

Antares (Antares) – rivalul lui Ares

 

Numele stelelor – numerotarea Bayer

Bayer a creeat primul atlas stelar al întregii bolţi cereşti în 1603, numit Uranometria.

A numerotat stelele în ordinea descrescătoare a strălucirii cu litere greceşti, fiecare constelaţie în parte.

Litera este urmată de prescurtarea constelaţiei sau de genitivul acesteia

 

Numerotarea Flamsteed

Flamsteed a venit cu ideea ca fiecare stea vizibilă cu ochiul liber să primească o cifră, în ordine crescătoare de la vest la est.

Cifra este urmată de prescurtarea constelaţilei sau de genitivul acesteia

Astfel stelele pot avea mai multe “nume”. Exemplu: cea mai strălucitoare stea din constelaţia Canis Majoris:

Sirius

Alpha Canis Majoris

αCanis Majoris

αCMa

9 Canis Majoris

 

Numele stelelor – cazuri speciale

Polaris – steaua Polară

Cor Caroli (inima regelui Charles II, fondatorul Observatorului de la Greenwich – 1675)

Astronomul Piazzi a numit de la sine trei stele:

Thuban – al-Thuban (incorect) în Draco

Sualocin – în Draco

Rotanev – în Draco

 

 

Aplicaţie Google pentru mobil care identifică stelele de pe cer

 

Google pregăteşte lansarea unei aplicaţii pentru telefoanele mobile,.cu ajutorul căreia utilizatorii vor putea identifica anumite stele şi planete.

Motorul de căutare va folosi tehnologia GPS pentru a compara poziţia în care se află în acel moment utilizatorul cu diferite hărţi spaţiale, identificând în acest mod denumirea stelelor şi planetelor aflate în raza de acţiune a aparatului foto al mobilului.

Cu ajutorul acestei aplicaţii se încearcă creşterea interesului oamenilor pentru constelaţii. Din cauza poluării luminoase în creştere, populaţia din localităţile urbane, în special, nu poate observa stelele şi planetele vizibile la momentul dat.

 

 

4.Dimensiuni unghiulare

În astronomie dimensiunile corpurilor de pe bolta cerească sunt deseori exprimate în termeni de diametru unghiular. Dimensiunea unghiulară a unui obiect aşa cum se vede dintr-o anumită poziţie este “diametrul vizual” al obiectului măsurat ca un unghi.

Diametrul unghiular al orbitei Pământului în jurul Soarelui, de la o distanţă de un parsec (3,26 ani-lumină), este de 2″ (două secunde de arc).

Diametrul unghiular al Soarelui, de la distanţa de un an-lumină , este 0,03″, iar al Pământului este 0,0003″. Diametrul unghiular de 0,03 “al Soarelui este aproximativ acelaşi ca al unei persoane aflate la o distanţă egală cu diametrul Pământului.

În tabel se arată dimensiunile unghiulare ale unor corpuri cereşti văzute de pe Pământ:

 

Corpul ceresc	Diametrul unghiular
Soare	31,6′ – 32,7′
Lună	29,3′ – 34,1′
Venus	9,565″ – 66,012″
Jupiter	29,800″ – 50,115″
Saturn	14,991″ – 20,790″
Marte	3,492″ – 25,113″
Mercur	4,535″ – 13,019″
Uranus	3,340″ – 4,084″
Neptun	2,179″ – 2,373″
Ceres	0,330″ – 0,840″
Vesta	0,20″ – 0,64″
Pluton	0,063″ – 0,115″
Betelgeuse	0,049″ – 0,060″
Eris	0,034″ – 0,089″
Alphard	0,00909″
Alpha Centauri A	0,007″
Canopus	0,006″
Sirius	0,005936″
Altair	0,003″
Deneb	0,002″
Proxima Centauri	0,001″

 

Tabelul arată că diametrul unghiular al Soarelui, atunci când văzut de pe Pământ este de aproximativ 32 minute de arc (1920 secunde de arc, sau 0,53 grade), aşa cum este ilustrat în continuare.

.

Aceasta semnifică faptul că diametrul unghiular al Soarelui este de circa 250.000 de ori mai mare decât al stelei Sirius (care are de două ori diametrul Soarelui şi este la o distanţă de 500000 de ori mai mare.

Diametrul unghiular al Soarelui este, de asemenea, de circa 250.000 de ori mai mare decât al stelei Alpha Centauri A (care are acelaşi diametru şi este la o distanţă de 250.000 de ori mai mare.

Diametrul unghiular al Soarelui este aproximativ acelaşi cu cel al Lunii (diametrul este de 400 de ori mai mare, iar distanţa de asemenea.

Chiar dacă Pluton este fizic mai mare decât asteroidul Ceres, când este privit de pe Pământ, de exemplu, prin intermediul Telescopului Spaţial Hubble, Ceres are o dimensiune aparentă mult mai mare.

În timp ce dimensiunile unghiulare măsurate în grade sunt utile pentru zone mai mari de cer (în constelaţia Orion, de exemplu, cele trei stele din centură acoperă o mărime unghiulară de aproximativ 3 grade), avem nevoie de unităţi mai fine atunci când vorbim despre dimensiunea unghiulară a galaxiilor, nebuloaselor sau altor obiecte de pe cerul nopţii. Ca urmare, gradele sunt subdivizate după cum urmează:

360 de grade (°)       - un cerc complet

60 minute de arc (‘) – un grad

60 secunde de arc (“), – un minut de arc

Astfel, Luna Plină văzută de pe Pământ este de aproximativ ½ grad, sau 30 de minute arc (sau 1800 secunde de arc).

Deoarece multe obiecte deep-sky , cum ar fi galaxiile şi nebuloasele sunt non-circulare, se dau două măsuri de diametru: Diametrul maxim şi Diametrul minim. De exemplu, Norul Mic Magellan are un diametru aparent vizual de 5°20 ‘× 3°05′.

 

 

5.Orientarea după Soare, după Steaua Polară şi cu ajutorul stelelor mai strălucitoare

Când avem o hartă, orientarea sau stabilirea locului unde ne aflăm şi unde vrem să ajungem este destul de simplă, dar sunt situaţii când din diferite motive, nu avem o hartă sau pe hartă nu ne este indicat nici un punct cardinal (pe hărţi, în special pe cele noi, este indicat Nordul) şi atunci lucrurile la prima vedere se complică, dar totul se poate rezolva foarte simplu.

Orientarea cu ajutorul ceasului

Dacă avem un ceas cu afişaj cu limbi indicatoare (nu unul cu afişaj electronic), cu ajutorul Soarelui, putem afla direcţia Sud.

Se ţine ceasul orizontal cu limba mică (cea care indică ora) îndreptată în direcţia în care se află Soarele. Bisectoarea unghiului format de direcţia limbii mici şi direcţia imaginară ce trec prin centrul ceasului şi ora 12 de pe cadran, indică directia S.

Orientarea cu ajutorul umbrei

Dacă Soarele este destul de puternic încât să se vadă clar umbra, cu ajutorul unui băţ putem să stabilim Estul şi Vestul.

Se înfige băţul în pământ şi se marchează “vârful” umbrei. Se aşteaptă circa.o jumătate de oră, o oră sau cât este nevoie, pentru ca umbra sa să se deplaseze suficient de mult şi apoi se marchează noua poziţie a vârfului umbrei. Linia care uneşte cele două puncte indică direcţia Est (înspre cel de-al doilea punct) .Vestul (înspre primul punct).

Orientarea cu ajutorul poziţiei Soarelui

Se stabileşte după luna calendaristică şi oră, punctele cardinale Nord, Sud şi Est.

În februarie, la ora 6, poziţia Soarelui indică Estul, la ora 12 indică Sudul, iar la ora 18 indică Nordul, etc

Orientarea cu ajutorul busolei

Orientarea în teren nemarcat şi necunoscut se poate face folosind busola şi cunoscând azimutul direcţiei spre care dorim să ne îndreptăm, sau dacă reuşim să identificăm un obiectiv (arbore, o stâncă, o plantă, etc), tot azimutul ne ajută să ajungem la el fără a exista riscul de a ne rătăci.

Busola are cadranul împărţit în 360 de grade, iar gradaţia 0 (zero) sau 360 corespunde Nordului. Cu ea putem determina cu uşurinţă direcţia Nord şi azimutul unei direcţii care ne interesează.

Se caută în teren un obiectiv cunoscut – un punct fix, pe direcţia la care dorim să ajungem. Apoi stabilim direcţia Nord, acul magnetic să fie cu vârful pe litera “N” sau “360”. Din această poziţie se roteşte cadranul gradat până când, privind cu ochiul prin cătare spre înălţător, se observă obiectivul ales. Valoarea gradaţiei de pe cadran, din dreptul semnului, este chiar azimutul direcţiei pe care dorim să o urmăm. Respectând această valoare putem ajunge la obiectivul propus chiar dacă datorită înaintării, nu mai avem posibilitatea să vedem reperul ales datorită denivelărilor de teren, a pădurii, a ceţii, a nopţii, etc.

Notă: Trebuie să se aibă în vedere faptul că determinarea direcţiei se realizează cu aproximaţie. O eroare de citire de 1 grad de pe cadran, poate da o eroare de 20 de m în teren pentru fiecare km distanţă.

Orientarea cu ajutorul Stelei Polare

Prin poziţia ei Steaua Polară fixează direcţia nordului şi ne oferă posibilitatea de a ne putea orienta. Prelungind direcţia nord în sens contrar Stelei Polare avem direcţia sud. Direcţia nord-sud este direcţia meridianului geografic al locului. Privind spre nord avem la dreapta răsăritul (sau estul) şi la stânga apusul (sau vestul) Cele patru puncte ale orizontului- punctele nord, sud, est, vest – se numesc puncte cardinale.

Cunoaşterea poziţiei Stelei Polare determină orientarea noastră pe timpul nopţii. În acest scop, prelungim linia care leagă ultimele două roţi ale Carului Mare cu o distanţă de cinci ori mai mare decât distanţa dintre ele.

Unghiul dintre raza vizuală îndreptată spre Steaua Polară şi planul orizontului reprezintă înălţimea deasupra orizontului pentru această stea. Referitor la ea, facem următoarele constatări: când ne deplasăm de-a lungul meridianului în direcţia nord, din cauză că Pământul este sferic observăm că Steaua Polară are o înălţime din ce în ce mai mare. La Polul Nord, Steaua Polară se vede chiar deasupra capului (la zenit). Dacă însă ne deplasăm spre ţinuturile ecuatoriale, Steaua Polară se vede din ce în ce mai jos, având o înălţime deasupra orizontului tot mai mică. La Ecuator această coordonată devine zero.

După cum se ştie, valoarea în grade de la ecuator până la o localitate dată (măsurată de-a lungul meridianului acelei localităţi)se numeşte latitudinea localităţii.

          Înălţimea deasupra orizontului corespunzătoare Polarei coincide cu latitudinea localităţii în care ne găsim.  De exemplu, dacă înălţimea Polarei este de 47⁰, latitudinea localităţii respective este tot 47⁰.

Orientarea cu ajutorul poziţiei în care se află Luna

Se stabileşte cu ajutorul orei, a fazei şi a poziţiei în care se află Luna, punctele cardinale Est, Vest, Sud.

Procedeul este asemănător cu orientarea după poziţia Soarelui, diferenţa constă în faza în care se află Luna. De exemplu, la ora 18, dacă Luna este în faza Primului Pătrar, poziţia ei ne indică Sudul, dacă la aceeaşi oră, Luna se află în faza de Lună Plină, indică Estul, etc.

Alte metode de orientare

-muşchii de pe coaja arborilor izolaţi sunt orientaţi spre Nord.

-muşchii de pe pereţii izolaţi ai stâncilor sunt orientaţi spre Nord

-coaja arborilor este mai groasă în partea de Nord

-inelele de creştere ale arborilor sunt mai apropiate între ele în partea Nordică;

-intrările în cuibul păsărilor sunt direcţionate către Sud.

-la ora 12.00 Soarele indică Sudul.

-altarul bisericilor este către Est.

Dacă nu avem un ceas sau telefon, putem să aflăm cât timp mai este până la apusul Soarelui printr-o metodă simplă, cu ajutorul unei mâini.

Cu faţa la Soare, se aşează mâna cupalmaspre faţă şi degetele unul peste altul de la baza Soarelui până la orizont. Fiecare deget măsoară circa. jumătate de oră. De exemplu, dacă sunt patru degete de la baza Soarelui până la orizont, înseamnă că Soarele apune în 2 ore.

 

6.Variaţia aspectului cerului în timpul unei zile şi a unui an pentru un anumit loc de pe Pământ

Datorită mişcării diurne a bolţii cereşti (cu o perioadă de 23h56m), aceeaşi constelaţie îşi schimbă poziţia faţă de orizont de la o oră la alta; întreaga boltă cerească are o mişcare aparentă de la răsărit la apus (rezultat al rotaţiei Terrei de la vest spre est) şi, astfel, toate constelaţiile sunt antrenate în această mişcare dând impresia că polii cereşti (la noi, polul nord ceresc) sunt imobili, iar acestea se mişcă în jurul lor.

Steaua Polară fiind la aproximativ 1grad de Polul Nord ceresc, pare fixă, indicând totodată direcţia nordului geografic.

 

Se obişnuieşte să se facă o clasificare a constelaţiilor în raport cu succesiunea anotimpurilor. Aceasta este, de fapt, clasificarea de care se ţine seama în mod curent în practica astronomică:

a) Constelaţii circumpolare (nordice şi sudice)

b) Constelaţii de primăvară

c) Constelaţii de vară

d) Constelaţii de toamnă

e) Constelaţii de iarnă

Constelatiile circumpolare sunt vizibile în tot cursul anului de la latitudini aproximativ egale sau mai mari de 45 de grade, cum este cazul României.

Ele sunt constelaţii grupate în jurul polilor cereşti. Desigur că de la noi sunt vizibile constelaţiile circumpolare nordice: nu vom putea observa însă niciodată din România constelaţiile circumpolare sudice, care

se văd numai de la latitudini geografice sudice, care depăsesc aproximativ paralela -45 de grade.

1.   Ursa Mare (Carul Mare)

2.   Ursa Mică (Carul Mic)

3.   Cassiopeia (Casiopeia)

4.   Draco (Dragonul)

5.   Cepheus (Cefeu)

6.   Perseus (Perseu)

7.   Camelopardalis(Girafa)

8.   Lynx (Linxul)

9.   Lacerta (Şopârla)

 

În vreme ce constelaţiile circumpolare pot fi văzute, pe cer senin, în orice noapte din an, constelaţiile de sezon – de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă – se vor vedea cel mai bine în anotimpurile respective.

Pe hărţile cereşti generale, stelele principale dintr-o constelaţie sunt unite prin drepte. acest lucru este necesar pentru a memora cât mai

bine forma constelaţiei respective, pentru a putea fi uşor recunoscută pe bolta cerească.

De exemplu, constelaţia circumpolară Cassiopeia are stelele principale aşezate într-o configuraţie  simplă şi uşor de reţinut: un W când se vede spre orizont şi un M când se vede spre zenit.

Fiecare astronom sau astronom amator poate să-şi aibă propriul său sistem de recunoaştere a constelaţiilor. Există totuşi unele indicaţii generale, pe care trebuie să le cunoască -pentru ca să se “descurce” printre stele – mai ales astronomul amator începător.

Ursa Mare sau Carul Mare este cea mai cunoscută constelaţie. De aceea, cunoaşterea practică a constelaţiilor începe de obicei plecând de la constelaţia circumpolară Ursa Mare. Mulţi împart această constelaţie în două configuraţii principale:”Carul” propriu-zis, un romb ale cărui laturi unesc patru stele aproximativ la fel de luminoase (“roţile”carului) şi “oiştea”. În total, Ursa Mare conţine deci şapte stele principale.

Steaua Ursae Majoris este formată dintr-un cuplu vestit de două stele – Alcor şi Mizar – care, încă din Antichitate, era folosit pentru a încerca dacă cineva are vederea bună, Alcor şi Mizar constituie o stea dublă optic, bine vizibilă cu ochiul liber – pe un cer corespunzător – dacă persoana respectivă are o vedere bună. Se pare că tot la acest cuplu stelar s-a referit scriitorul Mihail Sebastian când a fixat pe boltă steaua Mona din cunoscuta-i piesă Steaua fără nume.

Într-o seară, pe bolta cerească, nu se vor vedea numai constelaţiile sezonului care a trecut şi ale aceluia care va veni. De exemplu, la miezul unei nopţi de primavară, în zona nordică se vor vedea constelaţiile circumpolare, înspre sud constelaţiile primăverii, spre est constelaţiile verii, iar spre vest o parte din constelaţiile iernii.

Trei dintre constelaţiile primăverii sunt bine vizibile prin configuraţia lor uşor de reţinut: Bootes (Boarul sau Văcarul), cu strălucitoarea stea Arcturus, Leo (Leul Mare) cu steaua Regulus,de primă mărime  şi constelaţia Virgo (Fecioara),cu albastra stea Spica.

Vara, pe bolta cerească, se recunoaşte repede un triunghi mare, aproximativ isoscel, format din trei stele strălucitoare, toate trei albe: Vega, Deneb şi Altair. Ele fac parte din trei constelaţii caracteristice verii, uşor de recunoscut cu ajutorul  hărţii: Lira, Lebăda (fiind în formă de cruce se mai numeşte “Crucea Nordului”) şi Vulturul. Frumoase constelaţii de vară mai sunt: Coroana Boreală, Hercule, Ophiucus, Scorpionul şi Săgetătorul.

Toamna este caracterizată prin prezenţa pe cer înspre zenit a constelaţiilor – Andromeda şi Pegas. Dintre constelaţiile de toamnă enumerăm Peştii, Berbecul, Balena şi Vărsătorul.

Cerul cu cele mai frumoase constelaţii este, fără îndoială, cerul de iarnă. Cea mai splendidă  constelaţie de pe cer  – este constelaţia “Orion”. Strălucitoarele stele Betelgeuse, Rigel, Bellatrix şi Kappa Orionis formează un patrulater caracteristic. La mijlocul acestuia se află celebrul “brâu al lui Orion”, format din trei stele strălucitoare, aliniate (“cei trei regi”), şi, foarte aproape de ele, pe un cer senin, neluminos, cu ochiul liber sau, mai ales, cu un binoclu, se recunoaşte imediat “marea nebuloasă din Orion”.

La picioarele Orionului, în imediata sa apropiere, străjuieşte constelaţia “Câinele Mare “, cu cea mai strălucitoare stea de pe cer – Sirius.

Apoi “Câinele Mic” cu steaua Procyon, “Gemenii” cu stelele Castor şi Pollux, “Vizitiul” cu galbena stea Capella, “Taurul” cu cele două îngrămădiri deschise – Pleiadele (“Cloşca cu pui”, “Găinuşa”) şi Hyadele.

Cei cu adevărat pasionaţi, contemplă deseori minunata privelişte a constelaţiilor iernii, chiar şi în ciuda gerului!

 

7.Stelele

O stea este un anumit tip de corp ceresc, cu formă de sferă, masiv şi strălucitor, format din plasmă.

Multe stele se pot vedea ca puncte strălucitoare pe cerul nopţii, ce tremură sau clipesc, datorită efectului atmosferei terestre (refracţia astronomică). Soarele este o excepţie, fiind singura stea suficient de aproape de Terra pentru a fi vizibilă ca un disc (nu ca un punct).

Unele stele pot fi orbitate de planete, acestea fiind numite exoplanete.

Cu ochiul liber, în funţie de latitudine, se pot observa între 3000 şi 6000 de stele pe un cer ideal.

Folosind un telescop optic se pot observa sute de mii de stele din galaxia noastră; cu un radiotelescop se pot cerceta milioane de galaxii din Univers. În galaxia noastră, care mai este numită şi Calea Lactee, există peste 200 de miliarde de stele.

Caracteristicile unei stele, cum ar fi temperatura, volumul şi luminozitatea sunt determinate de masa sa. Caracteristicile fiecărei stele în parte, variază din cauza schimbărilor din timpul vieţii lor. Culoarea unei stele are legătură cu temperatura sa. Dacă ştii valoarea uneia din proprietăţi, se poate stabili cealaltă. Stelele albastre sunt cele mai fierbinţi. Cele roşii sunt cele mai reci, iar cele galbene, intermediare. Cele albastre pot avea la suprafaţă 50.000 grade Celsius iar cele roşii, 2.000.

 

 

 

 

8.Galaxiile. Galaxia noastră

O galaxie este o aglomeraţie de stele, gaze, praf cosmic şi materie întunecată ţinute împreună de gravitaţie. Se estimează că în Univers există peste 100 miliarde de galaxii. Cele mai mici galaxii au câteva sute de ani-lumină şi conţin 100.000 de stele. Cele mai mari pot avea şi 3 milioane de ani-lumină şi conţin mii de miliarde de stele.

Formele acestora au fost clasificate pe baza unui sistem introdus de Edwin Hubble. Cu toate că materia întunecată şi energia întunecată reprezintă peste 90% din masa majorităţii galaxiilor, natura acestor componente invizibile nu este clarificată în momentul de faţă. Există câteva dovezi conform cărora în centrul unor galaxii (probabil a tuturora) există găuri negre imense.

Galaxiile sunt de patru feluri: eliptice, în spirală, în spirală barată şi neregulate. O descriere puţin mai detaliată a tipurilor de galaxii este dată de secvenţa Hubble. Cu toate că secvenţa Hubble cuprinde toate galaxiile, ea se bazează numai pe tipul morfologic vizibil. Deci ea poate omite importanţa anumitor caracteristici ale galaxiilor, cum ar fi rata de formare a stelelor.

Galaxia noastră, numită şi Calea Lactee, este o galaxie în spirală ce conţine peste 200 miliarde stele. S-a format dintr-un uriaş nor de gaz şi praf acum 10 miliarde de ani. În centru există un nucleu dens şi sferic de stele care poate conţine o gaură neagră. Nucleul este înconjurat de un disc ce conţine braţe sub formă de spirale ce sunt formate din stele tinere, iar nucleul şi marginea discului, din stele mai bătrâne.

 

9.Nebuloasele

 

O nebuloasă (denumire provenită din latină, unde înseamnă ceaţă) este un uriaş nor de gaz interstelar (98% hidrogen, 2% alte elemente în stare gazoasă (O, C, S) şi silicaţi în formă de praf interstelar – nisip interstelar) şi praf cosmic situat în spaţiul care se întinde între stele. Părţi mai dense din nebuloase se pot contracta atât de tare încât pot da naştere la stele. Toate stelele din Univers s-au născut în nebuloase.

Cea mai cunoscută nebuloasă este aceea din constelaţia Orion, un nor imens de gaz şi praf aflat pe cer în direcţia constelaţiei cu acelaşi nume. Cu ochiul liber, Nebuloasa Orion se vede ca o pată mică (mai mică decât apare Luna pe cer) strălucind slab sub stelele care formează ‘centura’ lui Orion. Astronomii au găsit sute de stele pe cale de formare în inima Nebuloasei Orion.

Nebuloasele pot fi clasificate, în funcţie de modul în care sunt iluminate, în 4 categorii, astfel:

      Nebuloase difuze – acestea sunt de două tipuri: nebuloase de emisie ce conţin gaz ionizat ce face ca nebuloasa să emită lumină; nebuloase de reflexie ce sunt iluminate de alte stele; exemplu este nebuloasa ce înconjoară roiul Pleiade.

      Nebuloase planetare – sunt regiuni de gaz ce înconjoară o stea moartă. În anumite condiţii, când o stea şi-a folosit tot combustibilul, aceasta îşi împrăştie o mare parte din masă, sub forma unui inel de gaze care o înconjoară, acesta devenind vizibil datorită excitaţiei provenite de la steaua centrală. Ele se răspândesc în spaţiu în câteva zeci de mii de ani. Aceste nebuloase sunt numite “planetare”, deoarece atunci când sunt privite printr-un telescop modest au un aspect circular, asemănător cu o planetă.

      Nebuloase obscure – sunt nebuloase ce nu sunt iluminate şi pot fi detectate doar în momentul în care se suprapun peste o nebuloasă difuză. Privind prin telescop sau prin binoclu anumite zone ale cerului, se observă că în anumite zone bogate în stele apar mici arii întunecate în care nu străluceşte nici o stea. Acestea sunt nebuloase obscure, care acoperă stelele aflate în spatele lor şi le absorb lumina.

       Rămăşitele supernovelor – sunt produse de explozia unor stele masive. Materia lor se împrăştie cu mare viteză, fiind precedată de o undă de şoc ce comprimă şi încălzeşte spaţiul interstelar. Un bun exemplu îl reprezintă nebuloasa Crab, din constelaţia Taurul.