Intrebari frecvente

1.De ce nu simţim efectele rotaţiei Pământului?

Cel mai bine a spus despre aceasta Isaac Newton: Un obiect în mişcare tinde să rămână în mişcare dacă nu interacţionează cu o forţă exterioară.
Dacă mişcarea nu se schimbă, înseamnă că nu există nici o forţă. Deci dacă te mişti în linie dreaptă, nu simţi nici o forţă.
Imaginează-ţi că eşti într-o maşină care merge cu 100Km/h. Atât timp cât merge pe un drum drept, tu nu simţi că se mişcă. Poţi vedea cum dealurile şi copacii trec pe langă maşină, dar nu există nici o forţă care acţionează asupra ta, aşa că tu nu simţi nici o mişcare.

Acum încearcă să întorci maşina. Vei simţi cum o forţă te apasă într-o direcţie opusă. Ce se întâmplă de fapt este că tu vrei să mergi în continuare în linie dreaptă, dar maşina întoarce. Pentru a te întoarce şi pe tine, maşina trebuie să aplice o forţă asupra ta. Dacă faci o curbă bruscă, forţa este mai mare şi o simţi mai bine. O curbă mai lentă va exercita mai puţină forţă şi s-ar putea să nici nu o simţi.

Acelaşi principiu se aplică şi pentru Pământ. Noi suntem într-o continuă mişcare: Pământul se roteşte în jurul axei sale, se învârte în jurul Soarelui, iar Soarele se învârte în jurul centrului Galaxiei. Dar distanţele sunt aşa de imense, încât toate curbele sunt lente şi nu foarte ascuţite, aşa că nu le poţi simţi foarte bine. De exemplu, forţa pe care simţi că o exercită Pământul asupra ta este de doar 0,003 din forţa gravitaţională. Nu e de mirare că nu o poţi simţi!

2.Folosind tehnologia prezentă, cât timp ar dura o călătorie cu echipaj uman spre cea mai apropiată stea (înafară de Soare)?

Durata unei călătorii interstelare folosind tehnologia prezentă, este influenţată de bugetul pe care îl deţii. Dacă poţi folosi PIB-ul întregului glob timp de un secol, ai putea construi şi depozita în siguranţă destulă antimaterie pentru a lansa un robot în spaţiu, sau chiar o expediţie umană spre cea mai apropiată stea (să spunem Alpha Centauri), într-o călătorie ce va dura câteva decenii. Pentru a frâna, dacă este necesar, se poate folosi o frână magnetică.

Dar dacă nu poţi avea decât bugetul tuturor armatelor Globului pentru un an şi ai putea să obţii izotopi fuzionabili de la bombe cu hidrogen, ai putea depozita pe orbită (dacă cetăţenii lumii au încredere în tine). Cu o navă propulsată cu ajutorul fuziunii atomice, ar urma să ajungeţi la cea mai aproapiată stea în câteva secole.

Dacă nu ai un buget prea mare, dar ai foarte mult timp liber, ai putea să lansezi o pânză (de vapor) pe care trebuie să o desfaci cât mai aproape de Soare. Acesta o va propulsa cu ajutorul “vântului” solar. Un astfel de aparat are nevoie însă de 1000 de ani pentru a putea ajunge la Alpha Centauri. Ar putea fi făcută să ajungă mai repede, dacă nu ar exista nici un om la bord şi singura încărcătură ar fi un mic robot fotograf. Această călătorie ar dura doar 500 de ani. Durata zborului ar putea fi scurtată dacă s-ar folosi o staţie laser ce orbitează Soarele; aceasta ar implica mai mulţi bani (doar câteva miliarde de dolari pentru a fi construită).

3.Ce trebuie să fac ca o stea să aibă denumirea propusă de mine?

Toate lumea poate propune denumirea unei stele. Poţi numi una după tine sau poţi trimite o taxă la o companie pentru a înregistra acea stea cu numele propus într-un registru. Înregistrarea unei astfel de denumiri nu va fi recunoscută oficial; doar tu şi compania implicată ve-ţi recunoaşte această denumire.

Comunitatea internaţională a astronomilor profesionişti a obţinut acest drept de a denumi stele cu forţa. Astfel, Uniunea Astronomică Internaţională este cea care atribuie denumirile stelelor, asteroizilor etc. Oricum, toate stelele pe care le poţi vedea cu ochiul liber, sau chiar printr-un telescop, au deja au nume (chiar dacă sunt doar nume de catalog).

4.Cum pot să aflu cât de departe este o anumită stea?

Aceste distanţe sunt menţionate în Anuarul Astronomic, editat în fiecare an de Institutul Astronomic al Academiei Române din Bucureşti. Distanţele pentru multe mii de stele, strălucitoare sau palide, pot fi găsite în atlasele stelare.

5.Cum mă pot uita la Soare în siguranţă?

Să te uiţi la Soare este o idee bună…Asta dacă o faci cu filtre corespunzătoare. Pentru a te uita cu ajutorul telescopului, este nevoie să procuri de la un magazin sticla de sudură nr.14. E posibil să cheltuiţi în jur de 10$ pe un filtru 2″x 41Ľ4″, mărimea care încape deobicei în masca unui sudor. Asigură-te că această sticlă este în faţa ochilor tăi înainte să te uiţi la soare!

Dar dacă vrei să te uiţi la Soare cu ajutorul binoclului sau a telescopului, uită-te la anunţurile pentru vânzări de mylar şi filtre solare. Aceste filtre se potrivesc perfect cu un telescop sau binoclu, poziţionându-se în faţa acestuia.
Filtrele din mylar (costă mai puţin de 100$ pentru o lunetă de 8″), au în compoziţie unu sau două straturi de aluminiu aplicate unei bucate de mylar. Aceste tip de filtru se vinde şi în formă de ochelari (costă 20 $).

O variantă mai scumpă, dar mai durabilă, ar fi un filtru solar făcut din nichel şi crom sau alte metale aplicate unei bucăţi de sticlă. Imaginile văzute prin acest tip de filtre sunt de obicei galbene şi orange, culori care sunt mai frumoase decât verdele produs de filtrele cu mylar.
Cea mai scumpă soluţie este un filtru H; acesta izolează o anumită lungime de undă de pe suprafaţa vizibilă a Soarelui, numită fotosferă. Cu ajutorul acestui filtru putem vedea mari arce de gaz (numite proeminenţe) ce se urcă multe mile în spaţiu, pre***** şi suprafaţa Soarelui acoperită cu multe “pete” solare. Performanţa nu este însă ieftină, aceste filtre costând 700$ -2000$ (depinde cât de fin este ajustat filtrul).

6.Ce sunt ascensia şi declinaţia?

Ascensia şi declinaţia sunt corespondentele cerului pentru longitudine şi latitudine. Coordonatele se află în acelaşi fel cum se găsesc longitudinea şi latitudinea unei locaţii pe Pământ.

Scala declinaţiei este latitudinea Pământului proiectată în spaţiu. Din cauză că cerul pare să se rotească (360 de grade în 24 de ore, sau 15 grade la fiecare oră), nu poţi să proiectezi pur şi simplu longitudinea în spaţiu. De aceea astronomii au definit un alt fel de măsură numită ascensie.
De-a lungul ecuatorului terestru, unde declinaţia este 0 grade, o oră de ascensie acoperă 15 grade din cer. Folosind această măsurătoare cerul se împarte natural în 24 de părţi, fiecare numindu-se o oră de ascensie. Începutul aceste scale se află în punctul pe unde Soarele trece în momentul echinocţiului de primavară din emisfera sudică în emisfera nordică.

7.Unde ar trebuie să călătorească cineva pentru a găsi cea mai întunecat loc pentru observaţii, bazându-se pe vreme, locaţie, teren etc.?
Cel mai bun loc este deşertul. Unele regiuni au în jur de peste 330 nopţi senine pe an. Şi, în plus, deşerturile nu produc umiditatea ce poate împiedica observaţiile. De asemenea, ele tind să aibă o temperatură omogenă; aceasta înseamnă puţine diferenţe de temperatură ce pot împiedeca o vedere bună. Mulţi astronomi amatori aleg deşertul ca prim loc de observaţie.

8.Ce tip de lumină emite cea mai puţină poluare luminoasă ?

În primul rând contează poziţionarea surselor de lumină şi cum aceasta este distribuită. Asta înseamnă că lumina nu trebuie să se ducă în toate părţile, doar în jos, spre sol.

În al doilea rând, foloseşte doar câtă lumină îţi trebuie. Supraîncărcarea cu becuri nu este bună pentru vizibilitate şi conduce la cheltuieli inutile pe energia electrică.

Dacă folosiţi lumină în cantităţi rezonabile şi faceţi o poziţionare bună a acesteia, sursa de lumină nu mai este aşa de importantă. În vecinătatea observatoarelor şi pentru cei ce vor sa economisească energie se recomandă utilizarea SPM (LPS în engleză), becuri cu sodium sub presiune mică. Aceste lumini sunt monocromatice pentru ca astronomii să le poate filtra emisiile, iar cerul să rămână în întuneric la orice lungime de undă. SPM este deasemenea şi cea mai ieftină alegere. Mulţi astronomi preferă însă să folosească becuri cu sodium sub presiune, acestea economisind energia (cele mai eficiente sunt cele de metal halide).

9.Cât de mari sunt particulele meteorice care determină “stele căzătoare”? Ce factor le afectează culoarea, lungimea şi strălucirea?

Marea majoritate a particulelor meteorice sunt de fapt mai mici decât un grăunte de nisip.Totuşi, câteva sute de tone de particule meteorice ard în atmosferă în fiecare zi. Majoritatea meteorilor sunt gălbui sau albi, culoarea depinzând de cât de tare strălucesc (ochii voştri disting destul de greu culorile în cazul obiectele vagi) şi de temperatură.
Unii meteori care sunt extrem de strălucitori, pot apărea ca albaştri sau albi. Strălucirea meteorului depinde de cât de mult se încălzeşte corpul meteoric, cât de mare este (un corp meteoric mai mare poate genera mai multă energie pentru că este mai mult material pentru ardere) şi cât de repede cade. Lungimea urmei pe care o lasă meteorul pe cer, depinde în general de unghiul sub care este văzut. Dacă corpul meteoric cade de-a curmezişul, cu privirea ta poţi vedea o urmă lungă, dar dacă vine direct spre tine, nu vei vedea nici o dâră. (Şi ar trebui să te rogi ca corpul meteoric să ardă înainte de impact!)

10. Cred că am găsit un meteorit. cum pot afla dacă chiar este un meteorit?

Adesea meteoriţii arată diferit de pietrele din jurul lui. De obicei sunt negri datorită topirii suprafeţei din cauza frecării în timpul căderii prin atmosferă. Zborul prin atmosferă ar putea de asemenea forma nişte depresiuni în formă de bol pe suprafaţă. Apoi, din cauză că aproape toţi meteoriţii conţin fier, aceştia vor fi mai grei pentru mărimea lor şi sunt atraşi de magneţi.

Deci, dacă găsiţi o piatră grea şi neagră care arată diferit faţă de pietrele din jur, eventual cu o suprafaţă cu depresiuni, care este atrasă de magneţi, atunci este posibil să fi descoperit un meteorit! Dacă asta crezi că este, vizitează cel mai apropiat muzeu care are meteoriţi expuşi, sau trimite o părticică din el (cel puţin cateva grame) la: The Institute of Meteoritics, Department of Geology, University of New Mexico, Albuquerque, NM 87131; sau Lunar and Planetary Laboratory, Space Sciences Building, University of Arizona, Tucson, AZ 85721.

11. Aş dori să cumpăr un meteorit. Cât costă unul?

Preţurile din magazinele cu suveniruri tind să fie destul de ridicate, dar preturile sunt cam aceleaşi peste tot. Preţurile depind de asemenea şi de tipul meteoritului.

Sunt trei tipuri standard: piatră, fier şi combinate. Cei de piatră sunt : chondrite, care se vând cu 3-10 $ / gram. Chondrite carbonifere de la 8$ în sus / gram. Rarele achondrite încep de la 10-12$ / gram pentru o Millbillillie (o porţiune din Vesta), dar poate urca până la 700 $ / gram pentru o Zagami (Marte), 2,500$ / gram pentru un DAG 476 (Marte) şi 25,000$ / gram pentru un DAG 400 (Luna).

Două tipuri de oameni cumpără meteoriţi: Acei care vor 1 sau 2 meteoriţi şi colecţionarii. Dacă faceţi parte din prima categorie, vă recomandăm unul dintre următorii: -un Gibeon sau un fier Canuon Diablo. -un chondrit obişnuit la 1,5$ / gram -o bucată mică de Allende, o chondrită carboniferă CV3 , care e cam 7-10$ / gram. -Dacă vrei o achondrită, cumpără o bucată de Millbillillie. -Dacă ajungi atât de departe, poate ai dori un Pallasite sau Esquel. Dacă cumperi de la un dealer, fii atent. Dealerii pot fi foarte nedrepţi. Mai întâi ar trebui să te informezi pe websiteul Meteorite Exchange la www.meteorite.com.

12. Care este diferenţa dintre asteroizi şi comete?

Diferenţa majoră dintre comete şi asteroizi este compoziţia lor, lucru care indică unde s-au format în nebuloasa solară. Cometele sunt un amestec de 50% gheaţă şi 50% particule mici de praf şi gaze (unele fiind volatile ca dioxidul de carbon, metanul şi altele). S-au format la temperaturi scăzute, dincolo de orbita lui Neptun.

Asteroizii sunt în mare parte rocă şi sunt formaţi în interiorul Sistemului Solar. Asteroizii grei au puteri mecanice foarte mari, făcând ca impactul lor să fie mai mare decât al unei comete. Cu toate acestea, cometele intersectează orbita Pământului mai des şi cu viteze mai mari. Ambele corpuri cereşti crează cratere destul de impresionante când are loc impactul.

13. De unde ştia Edmond Halley că cometa care reapărea odată la 76 de ani, era una şi aceeaşi?

În trecut cometele erau învăluite în mister şi apariţia lor aducea teamă în inimile oamenilor. Nici un obiect ceresc nu era mai enigmatic şi în aparentă inpredictibilitate. Asta până în secolul al XVII-lea când Isaac Newton a venit cu teoria gravitaţiei. În 1687, Newton a furnizat o metodă complexă şi dificilă care arată că, la fel ca şi planetele, cometele se mişcă pe o orbită previzibilă în jurul Soarelui. Newton a aplicat metoda sa într-un singur caz – cometa din 1680 – arătând că se mişcă pe o orbită aproape parabolică în jurul Soarelui. Edmont Halley s-a gândit să aplice aceaşi metodă la alte comete. Prin 1695, el a început să realizeze că cometa din 1682 s-a întors cu mai multe ocazii în vecinătatea Soarelui şi că se mişcă pe un drum eliptic alungit.

El a vrut să-şi rafineze rezultatele, dar observaţiile sale nu erau destul de precise. John Flamsteed, Astronomul Regal de la Greenwich, avea datele necesare lui Halley, dar din nefericire cei doi nu erau în relaţii prea bune. Newton, care era adept al “stoarcerii” informaţiilor de la Flamsteed, a obţinut observaţiile pe care Halley le ceruse. În următorii 10 ani, când nu era ocupat cu alte responsabilităţi (era un controlor la monetăria din Chester şi a fost promovat ca ofiţer naval, navigând cu nava sa Paramore Pink de două ori peste Atlantic pentru a cartografia variaţii magnetice locale), Halley a compus “pactul enorm de calculare”. Abia în 1705 reuşeşte să-şi publice rezultatele, incluzând orbitele a 24 de comete care au trecut periheliul între 1337 şi 1698. A observat o asemănare izbitoare în orbitele cometelor din 1531, 1607 şi 1698 şi a ajuns la concluzia că acesta este unul şi acelaşi obiect care s-a mişcat retrogradat în jurul Soarelui.

El a spus :”Pot să prezic cu siguranţă întoarcerea [cometei] în 1758 … Dacă după cum deja am spus se va întoarce … nu se va refuza faptul că acest lucru a fost descoperit pentru primă oară de un englez.” I s-a acordat într-adevăr dreptate, după ce în noaptea de Crăciun din 1758, un atronom german, Johann Georg Palitzsch, a observat un obiect vag în constelaţia Peşti – o cometă se apropia de Soare. Atunci când orbita acesteia a fost calculată, s-a descoperit că era identică cu a lui Halley.

14. A văzut cineva vreodată norul Oort sau are cineva dovada existenţei acestuia?

Răspunsul la ambele întrebări este nu. Astronomul olandez Jan Oort a observat în 1950 că cometele de perioadă lungă (cele cu distanţe de orbită mai mare de 200 de ani) par că “pică” în sistemul nostru solar de la distanţe uriaşe şi pe direcţii aleatorii. El a postulat existenţa unui nor de comete care înconjoară Soarele, din care se reaprovizionează sistemul solar intern cu comete de scurtă durată.

Acest nor s-a format acum4,5 miliarde de ani, când proto-Uranus şi proto-Neptun au aruncat “resturi” din jurul lor într-un fel de praştie gravitaţională. ”Resturile” mai îndepărtate de planete au scăpat aruncării şi mai târziu au format Centura Kuiper, acum recunoscută ca o sursă independentă de comete de scurtă durată. Este nevoie de aproximativ un trilion de comete pentru ca deflecţiile gravitaţionale de stele să fie responsabile pentru timiterea cometelor observate.

Din nefericire, cometele din Norul Oort sunt atât de îndepărtate (raza este de aproximativ 50.000 de unităţi astronomice), încât nu este nici o speranţă de a detecta direct o cometă. De exemplu, nucleul cometei Halley, la 50.000 de unităţi astronomice ar apărea la magnitudinea 60, ceea ce este de 1 milion de ori mai vag decât cele mai vagi obiecte din câmpul vizual al telescopului Hubble Deep Field şi mult peste posibilităţile telescoapelor şi detectoarelor din viitorul apropiat.

Din acest motiv, nu există nici o observaţie directă a Norului Oort, şi nici nu vor fi, până nu trimitem un satelit acolo. Pe de altă parte, nu avem nici o idee de unde provin cometele pe lungă durată, iar ipoteza lui Oort explică foarte bine distribuţia mărimilor orbitelor cometelor. Deci, nu avem dovezi absolute, dar se prea poate ca Oort să fi avut dreptate şi norul său să fie real.

15. Din cauză ca Pluton şi Neptun au orbite întretăiate, există posibilitatea ca acestea să intre în coliziune?

Cele două planete nu se vor ciocni niciodată. Perioada de orbită a lui Pluton este de 1,5 ori mai mare decât cea a lui Neptun. Deci de fiecare dată când Pluton se roteşte în jurul Soarelui de două ori, Neptun se roteşte de trei ori. Acestu lucru face ca cele două planete să nu se întâlnească.

Nimeni nu ştie sigur cum s-a ajuns ca cele două orbite să fie aranjate în acest fel, dar studiile arată că dacă nu se întâmpla asa, gravitaţia lui Neptun ar fi “arancat-o” pe Pluton sau s-ar fi lovit cu ea. Teoreticienii Martin Duncan şi Jack Lissauer au descoperit că atunci când Soarele se va extinde într-un gigant roşu şi va pierde o porţiune semnificativă din masa sa, rezonanţa Pluton-Neptun s-ar putea să se piardă. În acel moment, poate peste 5 miliarde de ani, Neptun ori îl v-a arunca, ori îl v-a devora pe Pluton.

16. Seamănă Jupiter în vre-un fel, cu o pitică maronie?

O pitică maronie este o stea cu masă scăzută care, din cauza aceste mase, nu poate fuziona hidrogenul în interiorul său, la fel ca celelalte stele. Ca rezultat, devine un obiect mare, gazos, care radiază foarte puţină lumină. Într-o anumită măsură, aceste obiecte seamănă cu Jupiter. De obicei, sunt de mărimea lui Jupiter, dar mult mai dense decât această planetă. Cea mai masivă pitică maronie, cântăreşte de 80 de ori mai mult ca Jupiter sau de 0,08 ori mai mult ca Soarele (Un corp mai mare de atât, ar exercita o presiune mai mare asupra miezului şi ar începe procesul de fuziune, rezultând o stea). Dar diametrul aparent al unei astfel de stele este aparent egal cu cel al lui Jupiter.

Piticile maronii au deasemenea şi atmosfere -ceva ce le lipseşte celorlalte stele, din cauză că temperaturile de la suprafaţa acestora distrug moleculele existente. Gliese 229b, o pitică maronie aflată la 19 ani-lumină de Pământ, are mari cantităţi de metan şi apă sub formă de vapori în atmosferă. Aceasta determină o compoziţie similară cu cea a lunii lui Saturn,Titan.

Dar piticile maronii şi Jupiter s-au format diferit, ceea ce le face diferite în 2 feluri fundamentale. Stelele se formează prin colapsul unui nor de gaz şi praf. Dacă există destulă masă în acel nor pentru a pune presiune pe miez şi a începe fuziunea, se va forma o stea. În acest caz al piticii maronii, masa este destul de mare pentru a colapsa norul, dar nu destul de mare pentru a produce fuziunea nucleară în centrul stelei. O planetă însă se formează din mici particule provenite din nor, care se ciocnesc şi se lipesc. O dată ce destulă masă este adunată in acest fel, gravitaţia planetei va atrage din ce în ce mai multe particule.

Diferenţierea unei pitici maronii de o planetă rămâne însă o provocare pentru astronomi. Dacă găsesc un obiect de 10 ori mai mare ca Jupiter, ei nu pot să îl numească din prima, fără să ştie cum s-a format. În acest caz, pe cine interesează cum îi spui? Aşa cum Shakespeare a spus, un trandafir cu orice nume ar avea, tot ar mirosi frumos.